Fragmente

a fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă, înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori din cauza vieţii

lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate

creaţia este o salvare din ghearele morţii

o existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare

există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinţei ?

fiecare om rămâne cu suferinţa lui, pe care o crede absolută şi nelimitată

suferinţa este o stare de singurătate interioară în care nimic din afară nu poate ajuta

este un mare avantaj că poţi suferi singur

viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţii singurătatea adevărată este numai aceea în care te simţi absolut izolat între cer şi pământ căci pentru omul normal viaţa este o evidenţă; numai bolnavul se încântă şi o laudă, spre a nu se prăbuşi

faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are nici un sens

dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante în aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o tranfigurare cosmică, esenţială

în fond, agonia înseamnă frământare între viaţă şi moarte întrucât moartea este imanentă vieţii, aproape întreagă viaţă este o agonieagonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, când sentimentul sfârşelii te consumă iremediabil şi când moartea învinge

în orice agonie veritabilă este un triumf al morţii, chiar dacă după acele clipe de sfârşeală continui să trăieştivreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor

acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului

cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii este imposibil de a preciza şi defini acest ciudat presentiment al nebuniei

ceea ce este într-adevăr îngrozitor în el rezultă din faptul că noi presimţim în nebunie o pierdere totală în viaţă, că pierdem tot iremediabil, deja trăind

ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el

=== Cioran ===

refulez frământările

nu, nu e.

căutam ceva

nu ne place nimic până la capăt

mă gândeam la condiţia insuportabilă a omului

vrea şi nu poate

poate şi nu vrea

vrea ce nu poate

poate ce nu vrea

întotdeauna există un inconvenient la un nivel sau altul

o disonanţă între rotiţele mecanismului ce s-ar fi vrut perfect

sau măcar funcţional

Read Full Post »

Un strop de minciună

Minciuna este considerată o acţiune intenţională pentru a produce confuzie, a oferi false sperante, a determina o anume stare sau acţiune.

Există totuşi şi acele minciuni spontane, nepremeditate, determinate de lipsa de informare, sau de înţelegere corectă, a unor informaţii şi interpretarea lor greşita. Acele minciuni „nevinovate”.

Să caracterizeze minciuna personalitatea, iar adevărul realitatea?

Din ceea ce am observat de-a lungul timpului şi conversaţiilor avute cu diferite persoane, îţi pot spune că e destul de uşor să îţi dai seama când o persoană obişnuită te minte, căci aici nu este vorba despre mincinosul abil.

Trebuie să ai în vedere tonul vocii sale, poziţia mâinilor, privirea, de câte ori clipeşte, cuvintele pe care le foloseşte.

În plus, vei observa de cele mai multe ori neconcordanţa dintre cele ce ţi spune cu ce ştiai tu iniţial.

De obicei, repetarea exagerată a anumitor cuvinte, pentru a pune accent pe o idee sau a sublinia un anumit lucru, nu este de fapt decât o încercare de convingere că ceea ce ţi se spune este într-adevăr adevărat.

Ei bine, vei vedea că se va dovedi că nu este.

Desigur, există persoane pentru care anumite cuvinte şi repetarea lor reprezintă ticuri verbale, dar aici nu este cazul, căci se află în discuţie persoanele care se văd forţate să facă acest lucru.

Mi-ar plăcea să cred că mai există persoane sincere în adevăratul sens al cuvântului, dar asta ar însemna imposibilitatea lor de adaptare şi integrare în această lume.

Deci, cel mai probabil, nu le vom găsi atât de repede pe cât ne aşteptăm.

Minţi, şi ajungi să minţi de atât de multe ori, încât devine chiar „grav” faptul că nici nu mai ştii când spui adevărul şi când minţi.

Dar şi aici, în mare măsură, este vorba tot despre percepţie.

Ai observat cum majoritatea oamenilor tinde să creadă şi să ia drept minciună acel adevăr, acele vorbe sincere?

De ce să nu spui adevărul lor, de ce să nu le spui ceea ce vor ei să audă?

E ceva greşit în asta? Sigur, poate fi.

Şi oricât mi-aş dori să cred că mai există sinceritate, fiecare zi ce trece mă convinge din ce în ce mai mult că nu mai există.

Da, minciuna într-o formă sau alta în ziua de azi e o necesitate.

Asta desigur nu înseamnă că sunt de acord în totalitate cu ea. Nici nu aş putea fi.

De fapt, sper că vei constata că niciodată nu vei putea fi de acord în totalitate cu ceva, sau acel 100% de care vorbesc atâţia, pentru că asta ar însemna să fii deja sclav. Da, sclav.

Sclavul comunicării.

Revenind, nu pot decât să îţi doresc succes în a deveni un maestru al “depistării” minciunilor celorlalţi, şi de ce nu, un maestru în a spune minciuni.

Ştii tu, “tell me sweet lies”…

minciuna

este doar o altă interpretare a realităţii prezente

minciuna

este mai reală decât adevărul însuşi

minciuna

este mai la îndemână decât adevărul

minciuna

are formă, are conţinut

minciuna

te tentează direct, fără ocolişuri

minciuna

leagă oameni

minciuna

trebuie inventată.

Read Full Post »

Asupra morţii

„Moartea nu poate fi înţeleasă decât dacă viaţa este simţită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viaţa.

Oamenii sănătoşi, normali şi mediocri nu au o experienţă a agoniei şi nici o senzaţie a morţii.

Ei vieţuiesc ca şi când viaţa ar avea un caracter de definitivat. De aceea, ei consideră moartea ca venind din afară, nu dintr-o fatalitate lăuntrică.

A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui dulcea inconştienţă a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n-ar constitui o prezenţă veşnică şi tulburătoare.

Într-o perspectivă adâncă, fiecare pas în viaţă este un pas în moarte, iar amintirea nu este decât un semn de neant”.

Cioran

Moartea creşte în noi şi cu noi, este evidenţa clară a tot ceea ce suntem.

Uneori, îţi pare că spulberă vieţi şi vise, alteori, este eliberarea mult aşteptată.  

Ea e pentru toţi şi ne aşteaptă la un colţ de drum spre a ne însoţi într-o altă călătorie.

Numai conştiinţa şi prezenţa morţii te fac să apreciezi viaţa şi tot ce înseamnă ea.

Ce sens ar mai avea viaţa fără moarte şi invers, moartea fără viaţă?

Moartea este imanentă vieţii.

„fiecare om poartă nu numai viaţa, dar şi moartea sa”  

Read Full Post »

Melancolie şi tristeţe

Nu înţeleg de ce îmi vine greu să scriu despre stări prin care am trecut de atâtea ori.

Cel mai rău îmi pare, de fapt, că ele nu pot fi descrise şi surprinse în esenţa lor.

Pentru a le înţelege, trebuie să treci prin ele. Şi aici, există anumite etape de parcurs.

Am fost întrebată acum ceva timp dacă aş alege fericirea eternă desigur dacă acest lucru ar fi fost posibil, ţinând cont şi de faptul că toţi căutăm fericirea pe parcursul vieţii – cel puţin aşa îmi place să cred.

Da, aş alege fericirea. Însă nu eternă. De ce? Ar însemna să învăţ să uit sentimentul de melancolie şi tristeţe, şi nu vreau. Nu vreau doar una singură în viaţa mea.

Le vreau pe toate cele trei, şi pe celelalte care mai rămân. Mi-ar fi dor de ele.

Parcă aş pierde ceva din mine, şi aş înceta a mai fi eu. Şi da, zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…

Cred că totul în viaţă ar trebui să se găsească în mod ponderat, pentru a se stabili un anumit echilibru al lumii. Dacă nu se găseşte, atunci ar trebui ca noi să facem tot posibilul ca să se găsească.

Să fie vorba şi aici de alegere?

Poţi afirma că trist eşti când alegi să nu fii fericit, şi că de fapt, noi suntem cei care alegem să vedem partea urâtă a lucrurilor pentru a ne pune în postura de victime? 

  

„Fiecare stare sufletească tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau să transforme acest exterior într-o viziune potrivită naturii ei. Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior. În melancolie, îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur.

Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză şi vagă, ce nu atinge niciodată o adâncime şi o concentrare intensă, tristeţea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea câştigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte.

Caracterul de concentrare al tristeţii rezultă din faptul că ea se naşte aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe când în melancolie nimeni nu are precizat în conştiinţă un determinant exterior.

Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Or, durata lor fiind mare, şterge din conştiinţă orice motiv iniţial, prezent în tristeţe, care nu durează mult, dar atinge o tensiune intimă şi închisă, ce niciodată nu va exploda, ci se va stinge în propria fiinţă.

Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atâta interioritate, încât exteriorul face direct accesibil interiorul. Tristeţea face misterul accesibil.

Dar misterul tristeţii este atât de inepuizabil şi de bogat, încât tristeţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristeţea intră în categoria misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sunt inepuizabile. Şi orice mister adevărat este inepuizabil”.

Cioran

Read Full Post »

O mască

“Lumea este considerată ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asistă pasiv la desfăşurarea unor aspecte”. (Cioran)

 Eu nu vreau să rămân doar un simplu spectator.

 Vreau să joc, să îmi joc rolul până la capăt.

De multe ori, apărem ca nişte feţe şi de cele mai multe ori, doar atât şi rămânem.

În timp, devenim alţii şi purtăm o altă mască.

Trecerea timpului e numai procesul inevitabil de transformare a eului nostru.

Restul pare a căpăta sens, dar e acelaşi proces cunoscut şi reluat sub o altă formă, numai că feţele s-au schimbat.

De ce nu putem fi noi, şi trebuie în aproape fiecare moment să fim alţii?

Cine ştie câte măşti purtăm de fapt, şi câte mai ascundem…

Cum ar fi însă ca chipul nostru să fie exprimarea tuturor trăirilor noastre?

Ne-am mai putea privi?

Nu, şi va trebui să ne ascundem în spatele unei alte măşti din nou… 

e tare greu

să ştii

că totul e trucat,

că cineva mereu

numai un rol a jucat.

 sunt ca o mască

greu de citit

mereu am altă faţă

şi sunt de neoprit. 

acum,

tu eşti scena,

şi eu joc,

şi tot rămâne dilema

dacă am sau nu noroc.

Read Full Post »

Mintea umană

Poate că nu este un început tocmai potrivit, însă trebuie să îţi spun că mintea umană mi se pare fascinantă. Cu cât caut să îi înţeleg mai mult pe oameni, cu atât mai mult îmi dau seama că ei nu pot fi înţeleşi. Ţi se poate părea o afirmaţie dusă până la extrem, însă vei vedea că nu este aşa. Oamenii nu trebuie înţeleşi, ei trebuie luaţi ca atare şi priviţi aşa cum sunt în prezent, fără să te mai străduieşti să înţelegi ceea ce i-a determinat să fie ceea ce sunt.

De aceea, îţi recomand să citeşti următoarele rânduri.

Să vorbim despre dianetică. Dianetica cuprinde cea mai eficientă şi mai larg folosită ştiinţă a minţii existentă în prezent. Până la urmă, care ar fi scopul unei ştiinţe a minţii? Răspuns: să afle care este ţinta gândului. Se afirmă că dianetica dezvăluie – în termeni simpli, accesibili oricui – singura sursă de stres, încordare, depresie, boli psihosomatice, constrângere, obsesie şi nebunie – mintea reactivă. Poate fi într-o stare latentă şi să izbucnească oricând, şi brusc, fără să-ţi dai seama, te trezeşti pierzându-ţi controlul.

Fiecare dintre noi are un prim duşman, ascuns. Chiar şi tu. Ştii care e? Tu. Mintea reactivă, parte din tine. Nu-mi spune că nu ai simţit niciodată cum o forţă aparent exterioară punea stăpânire pe tine şi cu mare dificultate mai reuşeai să te eliberezi. Acea forţă era parte din tine, căci totul se petrece numai în mintea ta, iar realitatea ta exterioară e transpunerea greşită a realităţii tale interioare. Te întrebi de ce, dacă tu ai greşit cu ceva sau celălalt.

E vorba numai despre mecanismul de funcţionare a minţii fiecăruia. Ca să înţelegi mai bine la ce mă refer, îţi propun să citeşti în continuare. Un mic sfat: nu te grăbi în a citi, spre a nu interpreta totul greşit. Dianetica înseamnă aventură, explorare, descoperire de sine. Totul se petrece numai în mintea ta, „terra incognita”. De aceea, e necesar să-ţi explorezi mintea, spre a ajunge să te cunoşti mai bine.

Dianetica se bazează pe principiul dinamic al existenţei, conform căruia scopul vieţii poate fi considerat a fi supravieţuirea permanentă. Omul, ca formă de viaţă, în toate acţiunile şi scopurile sale, se supune unei singure comenzi : „Supravieţuieşte!”. În continuare, reiau tagline-ul : „It is not a new thought that man is surviving. It is a new thought that man is motivated only by survival”. Practic, într-un fel sau altul, sub o formă sau alta, totul se rezumă la supravieţuire. Dar şi aici, este vorba numai de percepţie, noţiune căreia îi voi rezerva curând un articol singular cu exemplificările de rigoare, spre a delimita lucrurile cât mai bine.

Să revenim la minte şi să punem în discuţie şi corpul. Aparent, două lucruri diferite, dar care formează un tot unitar. Pe de o parte, mintea, mecanismul funcţional de gândire – conducere, pe de cealaltă parte, corpul, mecanismul funcţional de execuţie. Practic, aş putea spune că mintea manipulează corpul, şi nu numai. Dacă eşti una dintre acele persoane care foloseşte autosugestia, atunci ştii cu siguranţă la ce mă refer.

Mai departe.

Conştientul şi subconştientul. Care este cel care conduce de fapt şi care este cel care execută semnalele, impulsurile şi raţionamentele? Care ne influenţează mai mult în tot ceea ce facem şi devenim? Să fie conştientul, manipulatorul subconştientului, care ia totul ca atare şi se resemnează cerinţelor conştientului, sau este invers?

Eu cred în autosugestie şi o recomand cu căldură, căci te ajută atunci când simţi că poţi ceda în orice clipă. Nu trebuie însă să abuzăm de puterea minţii noastre asupra corpului, ci trebuie să ajungem să stabilim un echilibru, o armonie de funcţionare între cele două.

Multe persoane afirmă că suntem ceea ce gândim că suntem.

Perfect. Gândim ce suntem sau ce putem fi, însă pentru a deveni ceea ce gândim, trebuie să ne delimităm în gândire întreg procesul nostru de devenire. În acest proces de devenire un rol de o importanţă majoră joacă alegerea. Fiecare dintre noi facem o sumedenie de alegeri care vizează până la urmă supravieţuirea noastră într-o manieră cât mai ageabilă.

Practic, deşi aparent absurd, trebuie în mod esenţial să învăţăm supravieţuirea minţii. Dacă mintea ne este sănătoasă şi în mod permanent educată, restul decurge de la sine şi binele dorit nu va întârzia să apară.

Succes!

Read Full Post »