pe măsură ce descoperi
îndoiala sapă adânc în tine
pe măsură ce creşti
înveţi fără să vrei teama
oraşul sufocant în care te zbaţi
te îmbată cu grabă
praful dorinţei că tu aparţii unui loc
se împrăştie liber
ca materia în toate
te afli într-o perpetuă alternanţă ciclică
evoluţie-involuţie
ca parte dintr-un univers pulsatoriu
pe fondul unei mişcări eterne
nu mi te pot imagina cum ai fi fost
dacă nu ai fi ceea ce eşti
cauză-efect
te afli într-un impas al gândirii
eşti univers de energie
o descărcare electrică intensă
a tensiunii din respiraţia pământului
eşti o eroare pentru evoluţie
şi totuşi viaţa ta
e necesitate sau hazard?
multiplicare, mutaţie, selecţie
eşti o formă către un drum fără întoarcere
suntem un sistem viu
tu devii pentru mine
propria-mi condiţie de existenţă
cauză-efect
şi nu, viaţa nu poate fi o întâmplare
eşti combustibilul meu de energie
te fabric prin gânduri
şi lacrimi ce se topesc în dorinţe
vrem să comunicăm
dar ne simţim închişi într-un cuptor
cu foc continuu
din care căldura nu mai poate ieşi
apoi
o ploaie care striveşte prin amplificare
ardoarea focului nostru
devii surd la muzica mea
indiferent la speranţele mele, ca şi la
suferinţele sau crimele mele
te-am ucis.
ma duce cu gandul la” the secret”… ne mai hodinim, nu cred ca am ucis, doar ca am obosit, dar sigur revenim…
frumos ai cuprins tot si cu verticalitate… El ne va oferii sansa sa revenim inspre noi, caci iubirea, deci El in noi o gasim…
felicitari si respecte,
SIBILLA
Aşa concepi ” realitatea ” ? De ce-l ucizi ?
Viaţa este o întâmplare , o eroare . Dar nu putem concepe , accepta .
Secretul…e sa credem in noi insine, in fortele noastre, sa ne regasim. Realitatea…Da, felul in care o concep poate fi o varianta posibila a ei.
Poti “ucide” in mai multe feluri…De ce, e greu de spus. Atunci cand se da o batalie intre 2 suflete, unul trebuie sa supravietuiasca, si atunci trebuie sa alegi, tu sau celalalt.
Da , secretul e să ne regăsim . Dar dacă tot ce consideri tu “adevărat” , e fals ? Şi regăsirea însăşi e moarte ? Dacă tu eşti sufletul care moare ?
Realitatea , din păcate e indiferentă faţă de visele noastre zilnice . Priveşte obiectiv şi omoară când se plictiseşte . Ce m-ar interesa pe mine că pentru tine cerul e pisică ?
Bătălia dintre două suflete e interesantă . Dacă , de exemplu “iubesc” un suflet , ar trebui să aleg să mor ? Ca acel suflet să fie liber ? Ar trebui să mă retrag ? Sau ar trebui să-l omor .. sau cale de mijloc ?
A trai si a accepta realitatea inseamna a ne asuma anumite riscuri. Realitatea ca un tot imi place sa cred ca nu e indiferenta, poate doar anumite parti care o compun.
Ultima parte a comentariului tau se reduce la un singur cuvant, adaptare. “Iubirea” care ulterior genereaza moarte nu e iubire. Desi vei invoca termenul “sacrificiu”, pentru mine tot nu e iubire. Iubirea conceputa ca un tot totusi nu poate trai in lipsa celeilalte parti.
Desi in postul precedent am mentionat de batalia care impune alegerea finala, tin sa precizez ca nu-mi plac situatiile extreme, sunt mai degraba pentru gasirea si stabilirea unui echilibru.
Starea de echilibru , in TOT , e haosul . Idiferenta , ignoranta necontrolata , fara promotor . Si tu speri , la echilbru ? Sau pur si simplu vei trai cu aceasta speranta pentru o perioada de timp , urmand sa moara si speranta ( ultima ) . Exista doua taisuri . Esti sau nu esti TOT . Daca esti TOT , atunci nu exista echilibru , dar esti TOT . Daca speri ( omul din tine ) atunci exista amagirea echilibrului , iubirii pe Pamant , vietii . Eu cred ca iubirea care genereaza moarte , e o forma de iubire . Sacrificiul e o dovada de curaj . Daca in realitate n-ai curaj sa joci , la ce bun sa mai consumi aerul degeaba ?
Echilibrul in tot nu poate exista. Asta ar insemna ca acel tot sa atinga o stare de perfectiune si atunci viata nu ar mai avea acelasi sens si ar conduce ulterior la indiferenta, ignoranta ect. Dar ele vor exista oricum, bine, poate nu in aceeasi intensitate, indiferent de ce fel de stare vorbim.
Stii ce face diferenta intre echilibru si dezechilibru? Spiritul. Desi spun ca sper la echilibru, se poate sa fie o simpla amagire, iar o parte din mine parca stie ca nu va atinge niciodata acea stare. E foarte relativ, la fel ca starile sufletesti.
Mergi pe ideea de “totul sau nimic”? Daca azi esti nimic a doua zi te poti trezi sa devii totul, si invers. E greu sa fii totul, si nici nu cred ca daca ai putea fi, chiar ai fi. E firesc sa speri sa gasesti acea urma de speranta si sa o fructifici in ganduri, apoi fapte, prin care sa te ridici.
Curajul…Da, e nevoie de curaj ca sa si respiri. “Sacrificiu” imi suna mult prea dramatic, fie este o dovada de curaj cum ai zis, fie una de inconstienta si incertitudine, la care poti adauga si prostie, de ce nu.
Vezi tu, de jucat, toti jucam intr-un fel sau altul. Acum, depinde ce fel de jucatori suntem: jucam dupa cum ne canta altii, sau le cantam noi lor in asa maniera incat sa joace dupa cum vrem noi…