Preţul unei vieţi

Dacă tot există, sau mai bine spus, ni se impune un preţ  (o taxă)  aproape pentru tot, oarecum excluzând din această categorie pentru moment taxa pentru aerul pe care-l respirăm (a se avea în vedere că aerul de Bucureşti este unul, cel de munte altul, cel de mare un altul, ş.a.m.d) de ce să nu aducem în discuţie taxa pentru a trăi.

Cine ştie, curând aerul nu va mai fi considerat un bun liber, şi poate că va trebui să plătim pentru a beneficia de el. De fapt, chiar plătim, numai că totul apare sub o altă formă, acelaşi produs dar într-un alt ambalaj.

Cu ceva timp în urmă „încercam” să stabilesc preţul prieteniei sau pe cel al ajutorului necondiţionat. Acum îndrăznesc să mă gândesc poate prea departe, şi anume la preţul unei vieţi. Ce valoare mai are viaţa în sine în ziua de azi?

Poate că tu o preţuieşti, dar să nu uităm că există şi un pol opus. Aşa cum mi s-a tot spus că un lucru bun atrage după sine unul rău. La fel cum credinţa într-o entitate „pozitivă” o poţi căpăta inconştient sau nu tocmai prin prisma existenţei uneia „negative”. Şi de aici porneşte o luptă aprigă, aparent nesfârşită, între bine şi rău.

Auzi în jurul tău spunându-se „gândeşte pozitiv”. Nu mai cred în gândire pozitivă cu aceeaşi ardoare aşa cum văd cum anumiţi oameni şi anumite lucruri îşi pierd din valoare. Putem să vorbim şi în cazul oamenilor de uzură şi amortizare?

E uşor să vorbeşti din exterior şi să pretinzi că înţelegi anumite lucruri numai că te-ai imaginat trecând prin ele, când de fapt eşti total străin de ele.

Oricât mi-ar plăcea şi mi-aş dori să pot pune în umbră acest preţ pentru care uneori plătim poate mult prea mult, şi aici te poţi gândi la toate planurile, nu am cum.

E vorba de preţul renunţării, am fost obligaţi să alegem să facem parte dintr-o comunitate în mod oarecum indirect, am încheiat acel „contract social”, am renunţat la dreptul de a ne conduce singuri vieţile şi am autorizat pe altcineva să facă acest lucru în numele nostru.