Un om sfârşit

Un cadavru viu topindu-se în răceala acidă a nopţii simte cum fiecare strop de ploaie ruginită îi dizolvă organele vitale. O fărâmă din carnea vieţii arsă în memoria unui tablou se pierde în amestecul de metale reci rezultate din tumultul ploii sângerânde.

O minte fermentată de iluzia unei speranţe, o picătură răsfrântă îi brăzdează obrazul sfăşiat de umbrele amintirilor seci, un corp robotizat înnegrit de curgerea lentă şi transparentă a beţiei viselor. Extreme ale unei vieţi sfârşite înainte de a fi început şi nişte aripi grele de înger care alunecă pe un fir de suspine înapoi către lăcaşul timpului amar.

Se ridică din matca răvăşită de pierzanie şi porneşte în căutarea umbrei sale din trecut. Coboară în abisul sentimentelor şi cu fiecare pas bătaia inimii sale intoxicate de aerul sufocant al lumii săgetează o clipă care sfârâie pe trupul său descompus.

Demoni care sălăşluiesc ascunşi într-o ceaţă densă ruptă de un întuneric înfrigurat. Un pas pe o treaptă şubredă de aer îngheţat, o urmă oarbă a unui ochi uitat. Un spirit desfigurat de tristeţe îl învăluie în lanţuri şi îi invadează trupul ucis de un strop de viaţă. Se scurge printr-o poartă păzită şi uscată de parfumul căldurii promisiunilor şi sapă adânc acolo, în puţul fără fund al ucigătoarelor gânduri.

Agonia durerii ca un tatuaj al minţii pe fibrele corpului său moale învăluit într-o cămaşă de coroane de spini. Însingurat e sufletul celui care caută în disperare certitudinea care să îi spele lacrima cu un soare sau o pală de vânt cald. Un zâmbet forţat, tras şi jucat de sforile feţei în linii reci împletite. Să fie o fructă acră piersicoasă prefăcută în scrumul vorbelor unor mumii orbite de gustul plăcerii.

Amintirea unui suflet reînviat zace îngropată la suprafaţa unei feţe care nu mai exprimă nimic în deşertăciunea trăirilor. Pasul lui e o tortură permanentă, muşchiul străpuns de lancea iluziei se revarsă în negrul colorat al luminii umbră. Îşi croşetează şanţurile pline de răni cu fire lucioase de cristale de lacrimi vii.

Vede în diluarea ploii lumea corpurilor difuze, a unor marionete inerte şi se înneacă în lacul nefiinţei al unui ultim dans. Bucăţile corpului său renăscut se răspândesc în al infinitului şanţ de suflete albastre pierzându-se în speranţa fadă a unei uniri universale şi a unui sărut înveninat de negrul iubirii neîmpărtăşite.