Naşterea civilizaţiei sumeriene prezintă o asemănare izbitoarea celei egiptene, însă ceea ce face diferenţa excluzând chiar şi acele aparente similitudini, se reflectă în „caracteristicile spirituale ale civilizaţiilor care au rezultat, religia lor, arta lor, chiar şi viaţa lor socială”.
În cazul civilizaţiei sumeriene avem de-a face cu „cele dintâi oraşe-stat ale istoriei” şi anume, Ur, Eridu, Lagaş, Uruk, Kiş. Fiecare dintre acestea aveau „administraţie, justiţie, şcoli specializate pe meserii armata, ingineri şi cenzori, impozite şi chiar o formă incipientă de parlament”.
Primul lider cunoscut este Enmebaragasi, regele din Kiş. Desigur că peste secole, Ghilgameş, regele din Uruk, „va deveni eroul celui mai celebru poem-epic babilonian”. Se face totuşi o precizare că „viaţa sa având însă prea puţină legătură cu aventurile eroului literar plecat în căutarea vieţii veşnice”.
Suveranii sumerieni „erau obligaţi să ţină în permanenţă seama de părerea parlamentului, dar şi de a mulţimii în general”.
Pentru a-şi menţine şi consolida supremaţia, aceştia s-au văzut constrânşi să creeze un sistem de comunicare. Existau două surse distincte de propagandă în Mesopotamia, „regele, autoritatea seculară şi sistemul religios concentrat în jurul complexelor de temple din oraş”.
Practic, puterea era divizată, regele se ocupa de armată, administraţie, justiţie, iar clerul de educaţie şi ritualul religios. Dar, „sumerienii erau la cheremul zeilor şi la aceştia nu se putea ajunge decât prin intermediul preoţilor”.
Într-un fel sau altul, puterea regelui era ameninţată de cler.
Pentru a se apăra şi pentru a şi-o consolida, acesta a recurs la ceea ce se numeşte un program de reforme sociale, „al cărui scop era atragerea mulţimilor de partea structurii laice a puterii şi îndepărtarea ei de slujitorii templelor”.
Primul reformator social a fost Urukagina.
Ce a avut rol primordial a fost „reducerea taxelor şi impozitelor pe care locuitorii oraşului-stat le plăteau clerului, dar şi anularea unora dintre privilegiilor preoţilor”. În plus, a fost creată o „ideologie a unificării consacrată de Cartea regilor sumerieni”, reprezentând o listă a suveranilor sumerieni.
Mai mult decât atât, „suveranul mesopotamian şi-a creat propriul său instrument de control şi de condiţionare:codul de legi.” (…)
„Reformatorii sociali câştigau popularitate tocmai fiindcă modificau nişte legi sau nişte cutume care nemulţumeau cetăţenii, şi pe care, evident, aceştia le cunoşteau”.
Cel mai cunoscut cod de legi este cel al lui Hammurabi, „considerat a fi o sinteză a demersurilor juridice de până atunci, necesar pentru centralizarea şi coordonarea activităţii în vastul imperiu creat prin cucerire”.
Să nu uităm de existenţa unor discriminări, care reflectă de fapt modul de gândire al epocii respective. Este dat un exemplu din care aflăm că doctorul primeşte sume diferite de bani tocmai pentru că poziţia socială a persoanelor tratate este diferită, şi, deci, rezultatele muncii sale sunt diferite.
Existenţa şi cunoaşterea codului de legi de către cetăţeni nu însemna decât că aceştia îşi construiau şi modelau viaţa după el.
Cum a ajuns acest cod de legi la ei?
Prin ceea ce astăzi s-ar numi, „o campanie de comunicare în masă”.
