Cinci milenii de manipulare. Egipt

Lumea veche,  în care s-a născut imaginea liderului şi prin intermediul căreia s-au dominat masele.

Este prezentat Menes, primul lider cunoscut al istoriei umane, căruia i se atribuie unificarea triburilor de-a lungul Nilului, ce a condus ulterior la apariţia monarhiei egiptene.

O dată cu aceasta, ia naştere şi simbolul puterii faraonice, pşentul, iar Memfis, „balanţa dublei ţări”, devine noua capitală.

Menes a influenţat decisiv ritualul puterii în Egipt: „Timp de mai mult de trei mii de ani, faraonii au fost încoronaţi la Memfis, foarte probabil ceremonia culminantă repetând-o pe cea inaugurată de Menes.”

Faraonul era considerat „zeu-întrupat”, iar soarele, „zeul central al universului mitologic egiptean, cel din lacrimile căruia s-au născut oameni”.

Înglobând imaginea liderului absolut, faraonul devine imaginea centrală care ar justifica funcţionarea întregului sistem administrativ.

Astfel, egipteanul „acceptând tutela faraonului – zeu întrupat, acceptă implicit şi coordonarea ierarhiei de sub acesta”. Există două funcţii fundamentale ale faraonului: comanda şi judecata.

În plus, vizirul, un prim-ministru al prezentului nostru, „răspundea în faţa faraonului de activitatea întregii administraţii”.

Un rol important juca instruirea care, „pentru copiii familiilor înstărite, începea de acasă, prin utilizarea unor profesori privaţi”. Clasa funcţionarilor era considerată „cea mai înaltă clasă laică şi civilă din Egipt”.

Pe lângă aceasta, se delimitează şi „clasa” scribilor. Scribii „sunt practic dovada cea mai clară a existenţei unei viziuni comunicaţionale în Egipt”. Astfel, cuvântul scris a luat locul cuvântului vorbit. Totodată, s-a dezvoltat şi clerul egiptean.

Încet încet, „Egiptul este acoperit de scribi, preoţi şi funcţionari care transmit noile realităţi”.

De fapt, adevărata putere a faraonului derivă din „controlul absolut al maşinăriei guvernamentale, incluzând aici armata şi poliţia”.

Faraonul egiptean „a fost cel mai puternic lider-instituţie din întreaga istorie a omenirii, indiferent de calităţile omului care ocupa respectiva poziţie socială”.

Astfel, imaginea liderului s-a transformat într-un simbol urmat de către oameni şi „folosit de un grup de dominanţi pentru a-şi menţine şi perpetua puterea”.

Este prezentat faraonul Amenhotep al III-lea, apoi fiul său, care îşi schimbă numele în Akhenaton, cel care îl slujeşte pe Aton, zeul discului solar.

Pe scurt, activitatea lui Akhenaton s-a concretizat în „ceea ce am numi în zilele noastre o campanie comunicaţională de profunzime, al cărei scop era anihilarea adversarului şi dominarea câmpului ideatic al supuşilor”.

Iată paşii tipici de preluare a puterii: „schimbările administrative combinate cu cele de reprezentare, mutarea capitalei, schimbarea modului de reprezentare a faraonului şi apropierea sa de populaţie, distrugerea simbolurilor adversarului şi persecutarea reprezentanţilor acestuia”. 

Mai departe. „Akhenaton a fost primul lider din istoria cunoscută a omenirii care a încercat să folosească uriaşa putere a mulţimii pentru atingerea unui scop politic”.

Eu sunt de părere că nu numai a încercat, dar a şi reuşit.

Este menţionată o strategie denumită în secolul al XX-lea  persuadare psihodinamică. În ce constă: „ţinta ei este modificarea factorilor cognitivi ai masei, pentru ca, prin introducerea unor factori noi, să-i poată fi influenţat comportamentul”.

Finalul capitolului este reprezentat de un citat al lui Karlin şi Abelson, „persuasiunea ca artă a fost practicată de secole. Apariţia ştiinţei persuasiunii este produsul seculului XX”.