Amintirile fac parte din noi. Amintirile ajung să ne ocupe memoria aproape în întregime pe parcursul vieţii noastre.
Amintirile pot fi lucruri de preţ, dacă ştim să ni le creăm şi să le dăm valoare.
Pentru unii, amintirile sunt ca aerul pe care îl respiră.
Altora, amintirea le poate provoca o migrenă, poate deveni o tortură permanentă, intrinsecă, de care nu pot scăpa.
Reînnoirea amintirilor este necesară. De ce?
Având în vedere faptul că tu ca fiinţă te schimbi în permanenţă, şi nu pot uita ce a zis Noica, „omul e ceva ce se defineşte neîncetat”, atunci şi amintirile trebuie să facă parte din acest proces continuu de devenire şi formare.
Să fie adevărat faptul că, cu cât ai mai multe amintiri, cu atât ai trăit mai intens? Şi atunci, cum rămâne cu timpul alocat amintirilor? Putem vorbi despre existenţa temporalităţii şi acea curgere ciclică, trecut-prezent-viitor, cum că prezentul nu ar exista fără trecut, iar viitorul fără prezent? Sau timpul chiar există şi este acelaşi peste tot, în toate dimensiunile, însă are alte forme de manifestare?
Mie îmi place să cred că nu există timp. Prin alegerile şi deciziile noastre, noi dăm o curgere universală, într-o manieră conştientă sau nu.
Cel puţin aşa îmi place mie să cred.
Am fost întrebată dacă aş şti că aş putea amâna moartea, dar asta să însemne că voi pierde toate amintirile avute până în acel moment, tot ce mă leagă de trecut, ce aş face? Aici, există două variante.
Prima ar fi să aleg să mor, asta dacă mi-aş putea păstra toate amintirile de până atunci. A doua, aş amâna-o, şi mi-aş construi alte amintiri. Desigur, pentru unii, gândul că moartea poate veni şi a doua oară, îi înspăimântă, şi până la urmă, nu ar fi vorba decât despre o lungă aşteptare şi producerea inevitabilului.
Revenind la amintiri.
Pentru ca să ajungi la ele, mai întâi, trebuie să le dai viaţă. Pentru asta, e nevoie de implicare, timp investit, sentimente, şi restul intră la etc. Cu timpul, ajungi şi la cealaltă etapă, de stingere şi arhivare a amintirii în sine.
Apoi, e nevoie de rememorare.
În primul rând, există mai multe tipuri de memorie. E acea bine cunoscută memorie voluntară, pentru culegere de informaţii sau apelare la cele deja existente. E vorba, de fapt, de memoria care ne face să funcţionăm din punct de vedere intelectual.
Urmează memoria involuntară, care face să renască un univers de amintiri pornind de la senzaţii, şi în cele din urmă, ajungem tot la percepţie.
Mai există şi memoria afectivă, care implică planul motivaţional, sentimental, pe cel al valorilor, al formării fiecăruia dintre noi, care lucrează împreună cu subconştientul.
Amintirile nu sunt de ajuns ca să trăieşti şi să mergi mai departe.
Trăind din amintiri nu faci altceva decât să ratezi prezentul tău.
Şi amintirea ta ajunge la altcineva, şi atunci ajungi să te întrebi cât din tine este răspândit în ceilalţi şi cât din tine trăieşte prin amintirea lor…
Memoria selectiva face ca amintirile sa fie arhivate undeva intr-un sertar al mintii noastre. Raman in sertar fapte negative sau pozitive. Cu timpul unele ies din sertarul alocat lor. Unele vor ramane acolo toata viata. Si asta pentru ce? Pentru simplul fapt ca in momentul in care le-am trait le-am dat mai multa sau mai putina importanta. Nu pot ramane toate amintirile in mintea noastra pentru ca atunci ar insemna ca omul sa fie un geamantan de amintiri si de temeri. Cu cat avem sau pastram amintiri mai frumoase in sertar cu atat avem zambetul pe buze cand se va termina totul.
Ştefan, eu sunt de părere că tot ceea ce porţi în tine, plecând de la sentimente, trăiri, temeri, informaţii etc, tot ce ţine de memorie într-un fel sau altul, e în final ceea ce tu ai numit un geamantan de amintiri.
E adevărat, unele rămân la suprafaţă, altele nu, altele se păstreză într-o stare latentă.
Însă, ce faci când îţi pierzi memoria, tot ce aveai ca amintiri?
Cele in stare latenta raman asa pentru ca lupta dintre constient si inconstient nu le permite sa iasa la suprafata. Daca am retine totul ar fi o problema. Uitarea e omeneasca. Problema e atunci cand tii minte tot. Ce ne facem cand ne pierdem memoria? De fapt memoria nu ne-o ia nimeni. Doar ca noi nu mai putem accesa acele “dosare” cu amintiri. Cu timpul se poate remedia acest acces restrictionat temporar si incet incet se revine la starea de dinainte. Si blocarea memoriei survine in urma socurilor sau a altor situatii pe care nu ni le dorim si au un impact major asupra noastra din punct de vedere psihologic. Situatiile astea sunt destul de rare.
f bun articolul, felicitari
Multumesc!