Nu înţeleg de ce îmi vine greu să scriu despre stări prin care am trecut de atâtea ori.
Cel mai rău îmi pare, de fapt, că ele nu pot fi descrise şi surprinse în esenţa lor.
Pentru a le înţelege, trebuie să treci prin ele. Şi aici, există anumite etape de parcurs.
Am fost întrebată acum ceva timp dacă aş alege fericirea eternă desigur dacă acest lucru ar fi fost posibil, ţinând cont şi de faptul că toţi căutăm fericirea pe parcursul vieţii – cel puţin aşa îmi place să cred.
Da, aş alege fericirea. Însă nu eternă. De ce? Ar însemna să învăţ să uit sentimentul de melancolie şi tristeţe, şi nu vreau. Nu vreau doar una singură în viaţa mea.
Le vreau pe toate cele trei, şi pe celelalte care mai rămân. Mi-ar fi dor de ele.
Parcă aş pierde ceva din mine, şi aş înceta a mai fi eu. Şi da, zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…
Cred că totul în viaţă ar trebui să se găsească în mod ponderat, pentru a se stabili un anumit echilibru al lumii. Dacă nu se găseşte, atunci ar trebui ca noi să facem tot posibilul ca să se găsească.
Să fie vorba şi aici de alegere?
Poţi afirma că trist eşti când alegi să nu fii fericit, şi că de fapt, noi suntem cei care alegem să vedem partea urâtă a lucrurilor pentru a ne pune în postura de victime?
„Fiecare stare sufletească tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau să transforme acest exterior într-o viziune potrivită naturii ei. Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior. În melancolie, îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur.
Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză şi vagă, ce nu atinge niciodată o adâncime şi o concentrare intensă, tristeţea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea câştigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte.
Caracterul de concentrare al tristeţii rezultă din faptul că ea se naşte aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe când în melancolie nimeni nu are precizat în conştiinţă un determinant exterior.
Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Or, durata lor fiind mare, şterge din conştiinţă orice motiv iniţial, prezent în tristeţe, care nu durează mult, dar atinge o tensiune intimă şi închisă, ce niciodată nu va exploda, ci se va stinge în propria fiinţă.
Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atâta interioritate, încât exteriorul face direct accesibil interiorul. Tristeţea face misterul accesibil.
Dar misterul tristeţii este atât de inepuizabil şi de bogat, încât tristeţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristeţea intră în categoria misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sunt inepuizabile. Şi orice mister adevărat este inepuizabil”.
Cioran
foarte misto, Oana
merci, Andrei
Este minunat…mie mi-a placut foarte mult…asta si cautam …mai multe despre melancolie si tristete..diferente..si exact asta am gasit…bvo
Multumesc
Te mai astept!
Istoria ne arata ca in general autorii de proza sau poezie napadita de tristete sunt in general oameni vioi si veseli – probabil fiecare scrie despre ce ii lipseste. Ma intreb oare tu cum esti?
Ai dreptate
Daca scrii despre melancolie si tristete, nu inseamna ca in acel moment esti trist, asa cum starea pe care o ai intr-un anumit moment te face sa percepi lucrurile altfel.
ai dreptate…
:-<
f.frumos dar si trist
Nu stiu ce sa zic… sunt cuprins de melancolie prea mult acum. poate alta data. vroiam doar sa se stie ca am citit si eu ce ai scris
daniel, e adevarat, cand e vorba de melancolie, nu prea ai ce spune. trebuie sa ajungi la saturatie ca apoi sa iti poti reveni.
buna oana.. vreau sa`ti spun k am inceput sa plang (din nou) knd am citit ce ai scris u aici.nu stiu am o tristete imensa nu exista zi din sapt fara sa ma copleseasca tristetea si uneori fara motive..de knd ma stiu am fost asa ai mei nu ma inteleg.. prieteni pe interes toate cad pe capul meu.nu mai rezist cred k o sa o iau razna …nu stiu te as ruga daca ai poti sa`mi dai un sfat cum sa mai rezist la toat astea pt k simt k ma doboara totul..iti multumesc mult!
Sunt normale aceste stari … efemere si intr-o continua schimbare!
Eu sunt trist mai tot timpul imi este greu sa ies :-< dar poate intr-o zi voi reusi
Atât fericirea, cât şi tristeţea şi melancolia fac parte din noi. Iar cel care nu cunoaşte tristeţea, nu se poate bucura pe deplin de fericire. Imi place cum scrii. O să mai trec pe aici!
super
Cioran…eternul Cioran
oare de ce tocmai eu????de ce mi sa dat mie povara asta????sa fiu mereu trist.sa nu pot sa ma bucur de viata….de ce trebuie sa rad cand sunt cu prietenii doar k sa para k totul este ok..dar nimeni nu stie cu adevarat prin ce trec…cateodata ma mir de cat de puternic sunt si ma gandesc k poate daca altcineva ar fi in locul meu poate ar abandona lupta….dar daca mi-a dat Dumnezeu asa………..ce e de la EL…….,multumesc celor care veti citi mesaju meu,k uneori iti este mai usor sa vb cu un strain decat cu proprii prieteni pe care probabil i-ar durea undeva de tine….
Incerc sa va dau si voua un sfat,la cei ce se simt melancolici,sfat care trebuie sa aplic si eu de fapt.Melancolia este stare pe care ne-o inducem singuri,cu ajutorul creierului,dar asta se poate schimba la fel usor cu o alta stare.Ne trebuie doar niste exercitii mentale destul de simple dealtfel,pentru a se putea realiza acest lucru.
Ok, mulțumesc într-un fel pentru faptul că postați aici, înseamnă că într-adevăr ceva din voi vrea să se schimbe și caută un răspuns, refugiu.
La fel ca voi și eu am trecut prin aceste stări. Vă spun cât se poate de sincer că totul depinde de voi și să vreți să vă schimbați, să vă eliberați de această stare.
Pentru asta, vă recomand o singură chestie: găsiți-vă un scop, un hobby, propuneți-vă zilnic să realizați ceva pentru voi sau ceilalți, ca ceva din voi să se răspândească într-un anumit loc sau cineva.
Învățați să vă bucurați de anumite momente, îndrăzniți, nu mai fiți închiși în voi, nu vă puteți imagina câte lucruri pot trece pe lângă voi dacă rămâneți așa. Fiecare dintre voi poate ieși din orice stare dacă vrea.
Îndrăzniți să faceți lucruri pe care înainte nu ați fi încercat, e un pas mare. Faceți o listă și bifați ce ați realizat. Veți fi surprinși. Apoi vă rog, țineți-mă la curent cu evoluția voastră, pentru că se poate!
Vă țin pumnii.
salutare tuturor, si eu sunt o persoana in general trista si plictisita de viata.. am momente rare de “fericire” si de depresie profunda (starea actuala)… nu mai am nicio motivatie, de cateva luni bune
ce pot sa zic eu sunt foarte schimbator cu starile astea sufletesti .. dar de la o vreme sufar mereu pentru fete
:-< … dupa ce plang parca ma simt mai bine
mai ales noaptea daca ascult o melodie cu Bitza gata ma ia plansul . asta se datoreaza din cauza ca am suparat o fata la care incepusem sa tin si sa o iubesc.. oricum ea nu ma iubeste… as spune multe dar nu pot sa descriu tristetea pe care o simt akum
nu stiu ce sa zic…aceiasi stare o am si io de ceva timp cateodata viatza e asa de dura cu noi incat mintalitatea noastra se refugiaza intrun coltz unde exista numai ganduri negre si unde doresti si fi doar tu singur departe de lumea asta idioata si plina de rautatea. iti dai seama cateodata ca in viatza asta numai exista dragoste armonie pace bucurie, totul este batae de joc, omenirea din ziua de azi nu mai stie sa se iubeasca sa traiasca acel sentiment de a iubi, la ei totul se rezuma la interes si cand sp asta ma refer si la fetele din ziua de azi, cateodata plang si meditez cand vad ce tristete si ce rautate ne inconjoara. dar oare pana cand fratilor va mai exista aceasta stare pana cand, ganditiva ca exista cineva acolo sus care va iubeste si niciodata no sa fiti si no sa fim singuri
Mda eu cateva zile sunt la fel de trista asa ca …. Eu niciodata nu am fost o iubituare de religei(la ora de religie ) pana cand a venit o profa super care avea acel ceva f special(si tuata cls o asculta si era fermecata de dansa) si m-a facut sa ma “indragostesc” imediat de ea am fost si eleva ei preferata o adoram si inca o ador . Nu vreau sa o uit si de aceea fara sa vreau in ultimele zile ma gandesc des la ea si imi vine sa plang. Chiar daca imi face rau eu tot ma gandesc la dansa pt ca nu vreau sa o uit si sper din tot sufletul sa se intoarca la cls noastra. CE SA FAC CA SA NU MAI SUFAR ASA ? SPER DIN TOT SUFLETUL SA-MI RASPUNZI LA MESAJ OANA!
Oana(asa am inteles ca te numesti,sper sa nu gresesc).In primul rand admir devotamentul si profunzimea articolelor tale.Personal ma insriu in categoria oamenilor care sunt melancolici,ori tristi de cand se stiu.Imi place sa cred ca aceasta stare este involuntara desi stiu ca port o mare parte din vina pentru asta.Rare sunt situatiile care ma pot face intradevar fericita (bineinteles netinand cont de teatrul pe care toti trebuie sa l jucam cateodata pentru a nu le strica bunadispozitie celor din jur),precum rare sunt persoanele care ma fac fericita si care mi se par interesante.Am incercat sa ma schimb acum ceva timp si chiar reusisem sa mi fac foarte multi prieteni si sa ma bucur de lucruri minore,dar m am plictisit intr o buna zi de supeficialitatea lucrurilor si am revenit la normalul meu.Am 20 de ani si poate multe lucruri trec pe langa mine fara a le simti din plin.Cel mai grav mi se pare ca prefer sa mi petrec timpul singura stand pe laptop sau in compania persoanelor foarte cunoscutei decat sa ma plimb prin moll si sa merg in club vazand toti atarnati cum isi etaleaza valorile,cum probabil fac majoritatea tinerilor.Simteam nevoia sa zic lucrurile acestea unei persoane necunoscute…
Maria, ceea ce simţi tu faţă de doamna profesoară a ta de religie este admiraţie şi devotament. Şi uneori este normal, mulţi dintre noi am fost “îndrăgostiţi” de anumiţi profesori, care joacă un rol important în viaţa noastră, într-un fel sau altul.
Ştii, încearcă să nu mai fii tristă la gândul că ea va ieşi la un moment dat din viaţa ta, ci păstrează ceea ce ea te învaţă în sufletul tău, aşa nu o vei uita niciodată, şi nu vei mai avea cum să suferi.
Dragă vicii, îţi mulţumesc pentru ambele comentarii şi mă bucur să te văd pe aici. Într-un fel, să ştii că semeni cu mine. Şi eu mai am “faze” din astea, în care prefer efectiv singurătatea teatrului pe care ar trebui să-l joc atunci când “socializez” ca să mă pliez cu celelalte persoane. Mă bucur însă că am câteva persoane în faţa cărora nu trebuie să mă prefac, şi atunci este ok.
Numai că, în ceea ce mă priveşte, nu prea mă pot preface, şi poate că unul dintre defectele mele este sinceritatea. De aceea, mulţi s-au îndepărtat de mine, pentru că adevărul doare şi ustură, dar prefer ca ei să se îndepărteze în ideea că vor înţelege ceea ce am vrut eu de fapt să zic şi să deschidă ochii.
Lucrurile minore care contează sunt umbrite de superficialitate în contextul societăţii de azi.
Cred că soluţia ar fi să cauţi să fii mulţumită în sinea ta, şi să vezi posibilitatea de a te bucura chiar şi de cel mai mic lucru pe care alţii nu l-ar vedea nici la 2 metri în faţa lor.
Draga Catalin, am onoarea sa te anunt ca esti semianalfabet.
si eu sunt deprimata de foarte multa vreme si am incercat sa ies din starea in care sunt dar nu am reusit:( … desi inainte nu eram asa, ieseam cu prietenii, vorbeam cu toata lumea, radeam si glumeam, eram placuta de toata lumea si nu mai spun ca eram o companie foarte placuta si o persoana deschisa… se putea discuta absolut orice cu mine, dar de la o vreme… lucrurile s-au schimbat…. nu mai tin legatura cu nimeni pur si simplu m-am retras fatza de ceilalti fara sa spun nimic…
… Tin sa mentionez Oana, ca mi-au dat lacrimile dupa ce am citit articolul tau. Nu ma intelege gresit, este foarte frumos dar si trist in acelasi timp:(
Draga Oana, iti apreciez foarte mult micul blog. Esti o persoana inteligenta . “Pentru asta, vă recomand o singură chestie: găsiți-vă un scop, un hobby, propuneți-vă zilnic să realizați ceva pentru voi sau ceilalți, ca ceva din voi să se răspândească într-un anumit loc sau cineva.” Eu doresc sa iti pun o intrebare in legatura cu ce ai spus si anume : Cum actionezi atunci cand “SCOPUL” nostru e cel care ne aduce tristete ? Cum actionezi atunci cand SCOPUL ITI ADUCE DEZAMAGIRE? Dar spune-mi tu cum actionezi cand SCOPUL iti aduce fericire? Ei bine pot spune ca in clipele astea de tristete profunda prin care trec momentan ma fac sa gandesc , merita sa sufar pentru SCOP ? Ce fac cand sentimentele ma coplesesc si munca mea e afectata de asta ?
Vlad, iti multumesc pentru cuvintele tale. Raspunsul e simplu: atunci fie nu este scopul bun si trebuie sa cauti un altul, care sa te implineasca, fie ca sa iti atingi scopul, drumul e presarat de dificultati, si trebuie sa reusesti sa treci peste ele.
Tu stii cel mai bine daca ceva sau cineva merita cu adevarat sau nu. Daca vei reusi sa realizezi ca intr-adevar nu merita, iti va fi mai usor sa te detasezi si sa treci peste
Nu există bucurie adevărată fără să fie precedată de opusul ei: http://bit.ly/yiO9u6