“Lumea este considerată ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asistă pasiv la desfăşurarea unor aspecte”. (Cioran)
Eu nu vreau să rămân doar un simplu spectator.
Vreau să joc, să îmi joc rolul până la capăt.
De multe ori, apărem ca nişte feţe şi de cele mai multe ori, doar atât şi rămânem.
În timp, devenim alţii şi purtăm o altă mască.
Trecerea timpului e numai procesul inevitabil de transformare a eului nostru.
Restul pare a căpăta sens, dar e acelaşi proces cunoscut şi reluat sub o altă formă, numai că feţele s-au schimbat.
De ce nu putem fi noi, şi trebuie în aproape fiecare moment să fim alţii?
Cine ştie câte măşti purtăm de fapt, şi câte mai ascundem…
Cum ar fi însă ca chipul nostru să fie exprimarea tuturor trăirilor noastre?
Ne-am mai putea privi?
Nu, şi va trebui să ne ascundem în spatele unei alte măşti din nou…
e tare greu
să ştii
că totul e trucat,
că cineva mereu
numai un rol a jucat.
sunt ca o mască
greu de citit
mereu am altă faţă
şi sunt de neoprit.
acum,
tu eşti scena,
şi eu joc,
şi tot rămâne dilema
dacă am sau nu noroc.
Numai cei mediocri joaca doar un simplu rol…restul, cei care se deosebesc prin ceva, au trecut deja de faza actoriei, pentru ca, fiind deosebiti ei isi asuma riscul si avantajul de a fi usor remarcati, iar cand lumea te observa, te observa pe TINE, nu pe tine cu un anumit rol.
Iar in legatura cu mastile, avem o singura masca, doar ca din cand in cand ii schimbam caracteristicile, pentru ca masca noastra este transformabila si efemera. oricum, recunoscand ca esti purtatorul unei masti, semnezi actul prin care renunti usor, usor la ea.
Cred că cel mai bine ne vedem cum suntem când privim în oglindă dincolo de chip…