Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru Eu. Superioritatea constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt reflectate ca totalităţi integrale, în individualitatea lor specifică.
Se spune că percepţia reflectă însuşiri complexe, că reflectă obiectul aşa cum este el dat, în ansamblul însuşirilor lui. Eu cred că nu este aşa. Obiectul dat, înglobând anumite caracteristici, este perceput de fiecare dintre noi altfel. El rămâne acelaşi, însă noi suntem cei care îl vedem altfel. Practic, ar însemna că respectivul obiect însumează n trăsături în funcţie de persoana care îl percepe.
De aceea, sunt de părere că percepţia este întru totul subiectivă. Percepem cu ajutorul organelor de simţ, care constituie principalele linii de comunicare cu lumea exterioară, finită, pe care majoritatea oamenilor o recunoaşte a fi drept realitatea. Pentru a face faţă realităţii „actuale”, omul trebuie să fie capabil să o perceapă în mod frecvent, învăţând să se folosească cât mai bine de simţurile sale. Gradul variat de percepţie este de fapt o condiţie şi o specificitate a minţii fiecăruia dintre noi.
Percepţia prin exemple
Unele culori pot părea terne, lipsite de strălucire, sau chiar absente, inexistente. Există persoane cărora culorile tari, intense, li se par detestabile, şi persoane care le găsesc insuficient de intense pentru a le putea observa. Sunt persoane care găsesc unele zgomote enervante, deranjante, să spunem, sunetul înalt şi insistent de vioară. În schimb, sunt persoane pentru care sunetul a zeci de viori este liniştitor. Pe de cealaltă parte, mai sunt şi acele persoane pentru care sunetul de vioară poate exprima dezinteres, plictiseală sau monotonie. Aceste percepţii diferite au fost atribuite naturii inerente, puse pe seama unei deficienţe, sau necategorisite deloc.
De ce există aceste diferenţe? Ar exista din acest punct de vedere două variabile: „aberaţia”, anomalia, ce se referă la îndepărtarea de gândirea raţională şi comportamentul raţional; cealaltă este personalitatea, considerată partea raţională şi comprehensivă. Nu ţi se pare oarecum contradictorie această afirmaţie? O dată ce te-ai îndepărtat de raţional, implicit personalitatea ta suferă modificări.
Un lucru este cert: percepţia înseamnă (auto)cunoaştere, provocare, iniţiere în exterior prin interior, reflectare în conştiinţă a realităţii aparent exterioare. De aceea, măsura în care fiecare dintre noi percepe anumite lucruri este cu siguranţă determinată de gradul de cunoaştere şi experienţă.
O completare în loc de concluzie, cu cât te apropii mai mult de un anumit lucru, de conţinutul lui, cu atât percepi mai clar elementele care îl compun şi care îi conferă unicitate.
