Garbage - #1 Crush

I would die for you
I would die for you
I`ve been dying just to feel you by my side
To know that you`re mine
I will cry for you
I will cry for you
I will wash away your pain with all my tears
And drown your fear
I will pray for you
I will pray for you
I will sell my soul for something pure and true
Someone like you
See your face ever place that I walk in
Hear your voice every time that I`m talking
You will believe in me
And I will never be ignored
I will burn for you
Feel pain for you
I will twist the knife and bleed my aching heart
And tear it apart
I will lie for you
Beg and steal for you
I will crawl on hands and knees until you see
You`re just like me
Violate all the love that I`m missing
Throw away all the pain that I`m living
You will believe in me
And I could never be ignored
I would die for you
I would kill for you
I would steal for you
I`d do time for you
I would wait for you
I`d make room for you
I`d sail ships for you
To be close to you
To be part of you
`Cause I believe in you
I believe in you
I would die for you

Fără titlu

pe măsură ce descoperi
îndoiala sapă adânc în tine
pe măsură ce creşti
înveţi fără să vrei teama
oraşul sufocant în care te zbaţi
te îmbată cu grabă
praful dorinţei că tu aparţii unui loc
se împrăştie liber
ca materia în toate

te afli într-o perpetuă alternanţă ciclică
evoluţie-involuţie
ca parte dintr-un univers pulsatoriu
pe fondul unei mişcări eterne
nu mi te pot imagina cum ai fi fost
dacă nu ai fi ceea ce eşti
cauză-efect
te afli într-un impas al gândirii

eşti univers de energie
o descărcare electrică intensă
a tensiunii din respiraţia pământului

eşti o eroare pentru evoluţie
şi totuşi viaţa ta
e necesitate sau hazard?
multiplicare, mutaţie, selecţie
eşti o formă către un drum fără întoarcere

suntem un sistem viu
tu devii pentru mine
propria-mi condiţie de existenţă
cauză-efect
şi nu, viaţa nu poate fi o întâmplare

eşti combustibilul meu de energie
te fabric prin gânduri
şi lacrimi ce se topesc în dorinţe
vrem să comunicăm
dar ne simţim închişi într-un cuptor
cu foc continuu
din care căldura nu mai poate ieşi

apoi
o ploaie care striveşte prin amplificare
ardoarea focului nostru
devii surd la muzica mea
indiferent la speranţele mele, ca şi la
suferinţele sau crimele mele
te-am ucis.

 

Preţul unei vieţi

Dacă tot există, sau mai bine spus, ni se impune un preţ  (o taxă)  aproape pentru tot, oarecum excluzând din această categorie pentru moment taxa pentru aerul pe care-l respirăm (a se avea în vedere că aerul de Bucureşti este unul, cel de munte altul, cel de mare un altul, ş.a.m.d) de ce să nu aducem în discuţie taxa pentru a trăi.

Cine ştie, curând aerul nu va mai fi considerat un bun liber, şi poate că va trebui să plătim pentru a beneficia de el. De fapt, chiar plătim, numai că totul apare sub o altă formă, acelaşi produs dar într-un alt ambalaj.

Cu ceva timp în urmă „încercam” să stabilesc preţul prieteniei sau pe cel al ajutorului necondiţionat. Acum îndrăznesc să mă gândesc poate prea departe, şi anume la preţul unei vieţi. Ce valoare mai are viaţa în sine în ziua de azi?

Poate că tu o preţuieşti, dar să nu uităm că există şi un pol opus. Aşa cum mi s-a tot spus că un lucru bun atrage după sine unul rău. La fel cum credinţa într-o entitate „pozitivă” o poţi căpăta inconştient sau nu tocmai prin prisma existenţei uneia „negative”. Şi de aici porneşte o luptă aprigă, aparent nesfârşită, între bine şi rău.

Auzi în jurul tău spunându-se „gândeşte pozitiv”. Nu mai cred în gândire pozitivă cu aceeaşi ardoare aşa cum văd cum anumiţi oameni şi anumite lucruri îşi pierd din valoare. Putem să vorbim şi în cazul oamenilor de uzură şi amortizare?

E uşor să vorbeşti din exterior şi să pretinzi că înţelegi anumite lucruri numai că te-ai imaginat trecând prin ele, când de fapt eşti total străin de ele.

Oricât mi-ar plăcea şi mi-aş dori să pot pune în umbră acest preţ pentru care uneori plătim poate mult prea mult, şi aici te poţi gândi la toate planurile, nu am cum.

E vorba de preţul renunţării, am fost obligaţi să alegem să facem parte dintr-o comunitate în mod oarecum indirect, am încheiat acel „contract social”, am renunţat la dreptul de a ne conduce singuri vieţile şi am autorizat pe altcineva să facă acest lucru în numele nostru.    

Vitas

 

Fragmente

a fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă, înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori din cauza vieţii

lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate

creaţia este o salvare din ghearele morţii

o existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare

există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinţei ?

fiecare om rămâne cu suferinţa lui, pe care o crede absolută şi nelimitată

suferinţa este o stare de singurătate interioară în care nimic din afară nu poate ajuta

este un mare avantaj că poţi suferi singur

viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţii singurătatea adevărată este numai aceea în care te simţi absolut izolat între cer şi pământ căci pentru omul normal viaţa este o evidenţă; numai bolnavul se încântă şi o laudă, spre a nu se prăbuşi

faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are nici un sens

dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante în aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o tranfigurare cosmică, esenţială

în fond, agonia înseamnă frământare între viaţă şi moarte întrucât moartea este imanentă vieţii, aproape întreagă viaţă este o agonieagonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, când sentimentul sfârşelii te consumă iremediabil şi când moartea învinge

în orice agonie veritabilă este un triumf al morţii, chiar dacă după acele clipe de sfârşeală continui să trăieştivreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor

acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului

cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii este imposibil de a preciza şi defini acest ciudat presentiment al nebuniei

ceea ce este într-adevăr îngrozitor în el rezultă din faptul că noi presimţim în nebunie o pierdere totală în viaţă, că pierdem tot iremediabil, deja trăind

ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el

=== Cioran ===

refulez frământările

nu, nu e.

căutam ceva

nu ne place nimic până la capăt

mă gândeam la condiţia insuportabilă a omului

vrea şi nu poate

poate şi nu vrea

vrea ce nu poate

poate ce nu vrea

întotdeauna există un inconvenient la un nivel sau altul

o disonanţă între rotiţele mecanismului ce s-ar fi vrut perfect

sau măcar funcţional

Un om sfârşit

Un cadavru viu topindu-se în răceala acidă a nopţii simte cum fiecare strop de ploaie ruginită îi dizolvă organele vitale. O fărâmă din carnea vieţii arsă în memoria unui tablou se pierde în amestecul de metale reci rezultate din tumultul ploii sângerânde.

O minte fermentată de iluzia unei speranţe, o picătură răsfrântă îi brăzdează obrazul sfăşiat de umbrele amintirilor seci, un corp robotizat înnegrit de curgerea lentă şi transparentă a beţiei viselor. Extreme ale unei vieţi sfârşite înainte de a fi început şi nişte aripi grele de înger care alunecă pe un fir de suspine înapoi către lăcaşul timpului amar.

Se ridică din matca răvăşită de pierzanie şi porneşte în căutarea umbrei sale din trecut. Coboară în abisul sentimentelor şi cu fiecare pas bătaia inimii sale intoxicate de aerul sufocant al lumii săgetează o clipă care sfârâie pe trupul său descompus.

Demoni care sălăşluiesc ascunşi într-o ceaţă densă ruptă de un întuneric înfrigurat. Un pas pe o treaptă şubredă de aer îngheţat, o urmă oarbă a unui ochi uitat. Un spirit desfigurat de tristeţe îl învăluie în lanţuri şi îi invadează trupul ucis de un strop de viaţă. Se scurge printr-o poartă păzită şi uscată de parfumul căldurii promisiunilor şi sapă adânc acolo, în puţul fără fund al ucigătoarelor gânduri.

Agonia durerii ca un tatuaj al minţii pe fibrele corpului său moale învăluit într-o cămaşă de coroane de spini. Însingurat e sufletul celui care caută în disperare certitudinea care să îi spele lacrima cu un soare sau o pală de vânt cald. Un zâmbet forţat, tras şi jucat de sforile feţei în linii reci împletite. Să fie o fructă acră piersicoasă prefăcută în scrumul vorbelor unor mumii orbite de gustul plăcerii.

Amintirea unui suflet reînviat zace îngropată la suprafaţa unei feţe care nu mai exprimă nimic în deşertăciunea trăirilor. Pasul lui e o tortură permanentă, muşchiul străpuns de lancea iluziei se revarsă în negrul colorat al luminii umbră. Îşi croşetează şanţurile pline de răni cu fire lucioase de cristale de lacrimi vii.

Vede în diluarea ploii lumea corpurilor difuze, a unor marionete inerte şi se înneacă în lacul nefiinţei al unui ultim dans. Bucăţile corpului său renăscut se răspândesc în al infinitului şanţ de suflete albastre pierzându-se în speranţa fadă a unei uniri universale şi a unui sărut înveninat de negrul iubirii neîmpărtăşite.

Demoni

 

Simt cum atâţia demoni sălăşluiesc în mine încât nu mai ştiu pe care dintre ei să ascult. Voci care îmi disturbă existenţa şi concentrarea. Gânduri şi pagini din trecut care nu îmi dau pace.

Cel mai greu îmi vine acum să răspund la acel „ce faci?” folosit de multe ori ca pretext pentru începutul unei conversaţii sau pentru că pur şi simplu nu ştii ce altceva poţi spune sau pentru că ţi-este teamă.

Am ajuns să nu mai ştiu.

Cred că urmează acel val de confuzie şi frământări la sfârşitul căruia va trebui să fac o alegere. Cât de important este tipul de alegere pe care îl facem la un moment dat în viaţă? Să fie unul crucial?

Cât de importantă este existenţa unei certitudini care să îţi ofere acea linişte interioară? Să apuci pe drumul a cărui urmă oarbă se pierde într-un infinit de lacrimi presărat de voci dulci care te cheamă să le urmezi oriunde…

Mulţi spun să îţi asculţi inima. Alţii îţi spun să deschizi ochii, să nu mai visezi, să priveşti realitatea şi să devii responsabil. Unde se trage linie?

Oricum ar fi, pentru mine tu eşti proiecţia dorinţelor tale neîmplinite, iar realitatea e doar o altă versiune a imaginaţiei…

Acum înţeleg ce a vrut să spună Cioran: că este un mare avantaj să poţi suferi singur. Dar chiar şi atunci când crezi că eşti singur, nu eşti, pentru că nu eşti tu cel care poartă gândurile, ci ele pe tine…

Saturnus - For your demons

Oferi până iei totul…Un amalgam de sentimente

 

Da, oferi până iei totul… De ce să nu iei ca să oferi totul?

Am învăţat că, pentru a primi, trebuie să şi dai. Deşi de multe ori nu trebuie neapărat să dai ceva în schimb, e vorba de fapt de acel impuls care îţi dictează că trebuie să te revanşezi, ca să nu rămâi mai prejos sau că nu ai dat suficient.

Da, acea lege a reciprocităţii.

Ce mă costă să îţi ofer prietenia mea?

Cât costă ajutorul necondiţionat, un sfat, o încurajare şi o vorbă bună?

Pierd ceva din mine dacă ţi le ofer sau crezi că ţi se cuvin?

Un amalgam de sentimente.

Să fii fericit şi trist în acelaşi timp. Să simţi furie, ură, dispreţ, nebunie, cusute cu un fir de calm, linişte şi iubire colorată. Să simţi beţia unei trăiri care dă contur unui început şters.

E ca şi cum te-ai trezi gol. Totul se pierde şi devine negru. Dar, chiar şi atunci când te îndepărtezi de adevăr, negrul capătă mai multe nuanţe. 

Aşa sunt eu.

Fericirea e marcă înregistrată

Voi ce spuneţi?

Mi-am amintit de piesa “Fericirea e marcă înregistrată“ pe care am văzut-o atunci când s-a jucat în Suburbia, pe 2 octombrie 2007, într-o marţi.

Atunci a fost debutul serii de teatru în Suburbia.

Piesa este o adaptare după romanul “99 de franci“ al lui Frederic Beigbeder, iar Anca Constantin şi Andrei Stoleru au jucat frumos, impecabil… 

Atât spectacolul cât şi tema în sine mi-au plăcut foarte mult. 

Pe scurt, iată despre ce este vorba: drama unei femei care îşi doreşte să devină mamă, într-o lume în care dragostea şi afecţiunea au fost uitate sau au devenit aproape interzise.

O lume lipsită de sentiment, o lume dură, dominată de publicitate, iar pentru a continua să existe, femeia este pusă în faţa unei alegeri imposibile: iubirea unui bărbat sau naşterea unui copil.

Tu ce alegere ai face?

Fericirea este eşecul nefericirii.

Fericirea e cerul albastru, nisipul fierbinte, un apus de soare deasupra mării.

Cerul se contopeşte cu marea şi asta se numeşte orizont.

Pepsi vrea să cumpere culoarea albastru.

Un spectacol pentru întoarcerea către natural şi descoperirea de sine, pentru adevăr şi speranţă, o declaraţie fermă împotriva publicităţii, a ceea ce înseamnă comercial, care să ne facă să ne regăsim pacea pentru acel fir de viaţă rămas.

Leapşa din nou

Leapşa de la Ionuţ.

1. Cât timp acorzi internetului?

Depinde. Dacă am de făcut vreun proiect sau mă interesează un subiect anume, şi presupune documentare, atunci aş spune două-trei ore. Uneori, mi se întâmplă să uit să mai plec de la calculator. Alteori, stau foarte puţin, doar să îmi verific mailul şi atât.

2. Cel mai interesant blog pe care-l citeşti?

Mă interesează mai multe subiecte, aşa că nu pot spune că am unul preferat, care să le întrunească pe toate. Numai dacă aş putea combina mai multe bloguri, şi le-aş uni într-unul singur, ce mişto ar fi!

Îmi place mult de tot să citesc ce scriu Ana şi Andrei Roşca.  Ionuţ are nişte articole foarte interesante, ce scrie Alexandra parcă te face să te întorci în sinea ta şi într-un alt timp, unul de basm, iar din când în când mai arunc câte un ochi pe blogul lui Mono.

3.  Leapşa merge mai departe la Ştefan şi Alexandra.